Publicat de: ultimulunicorn | septembrie 24, 2017

Fericirile altora

incep sa mi se para miraje in desertul vietii. asta poate pentru ca viata mea aduce a desert iar eu ma hranesc mai mult cu iluzii?!?

DACA fericirile lor exista cu adevarat, atunci ma intreb: sunt ei mai usor de multumit sau sunt eu defecta?

cred ca reteta Fericirii (nu fericirile marunte – astea de zi cu zi… astea le-am lamurit.) este sa STII CE VREI si sa urmaresti asta cu toate energiile tale.

Deci CE VREAU???


Răspunsuri

  1. eu nu inteleg la ce te referi. Fericire cu F mare nu exista, poate doar pentru practicantii de zen :))) iar oamenii din jurul tau care pretind sau despre care crezi tu ca sunt Fericiti sunt doar oameni satisfacuti cu viata lor, fie pentru ca au standarde mai joase ca ale altora, fie pentru ca au atins un nivel de intelegere a lumii care le permite sa nu mai viseze cai verzi pe pereti.

    Nu mi se pare deloc ca esti defecta; dar nu mi se pare nici ca fericirea (sau macar satisfactia!) poate fi obtinuta urmarind maniacal cine stie ce scop ales. Din contra, asta ar elimina cam orice sansa la satisfactie, ti-ar transforma viata intr-o vanatoare isterica la finalul careia, cu vanatul intre dinti, te-ai simti trasa pe sfoara.

    Ai multe lucruri de care ar trebui sa te bucuri, dar nu poti fie pentru ca ce iti doresti si nu ai inseamna mai mult decat orice ai in prezent (suspectez ca iubire, in sensul de iubire de cuplu, ca altfel de iubire presupun ca ai) fie pentru ca te-ai adancit atat de mult intr-o lume interioara paralela cu viata reala incat nu te mai poti bucura de nimic care tine de asta din urma.
    Daca e cazul al doilea, cred ca tot in viata interioara paralela sta sansa la satisfactie, punandu-ti toata imaginatia aia in slujba unui scop. si fireste ca ma refer acum la pictura, dar poate sa fie orice, pana la urma.
    la mine e, anul asta, poezia

  2. ma refer la faptul ca nu imi gasesc directia si ce e mai trist – incep sa ii invidiez pe cei care par ca si-au gasit-o.
    Succes cu poezia! 🙂

    • aaa, directia! aceasta iluzie perfecta!

      Simetrie
      de Marin Sorescu

      Mergeam aşa,
      Când deodată în faţa mea,
      S-au desfăcut doua drumuri :
      Unul la dreapta,
      Şi altul la stânga,
      După toate regulile simetriei.

      Am stat,
      Am făcut ochii mici,
      Mi-am ţuguiat buzele,
      Am tuşit,
      Şi-am luat-o pe cel din dreapta
      (Exact cel care nu trebuia,
      După cum s-a dovedit după aceea).

      Am mers pe el cum am mers,
      De prisos să mai dau amănunte.
      Şi după aceea în faţa mea s-au căscat două
      Prăpăstii :
      Una la dreapta
      Alta la stanga.
      M-am aruncat în cea din stânga,
      Fără măcar să clipesc, fără măcar să-mi fac vânt,
      Grămada cu mine în cea din stânga,
      Care, vai, nu era cea căptuşită cu puf!
      Târâş, m-am urnit mai departe.
      M-am târât ce m-am târât,
      Şi deodată în faţa mea
      S-au deschis larg două drumuri.
      „V-arăt eu vouă !” – mi-am zis –
      Şi-am apucat-o tot pe cel din stânga,
      În vrăjmăşie.
      Greşit, foarte greşit, cel din dreapta era
      Adevăratul, adevăratul, marele drum, cică.
      Şi la prima răscruce
      M-am dăruit cu toata fiinţa
      Celui din dreapta. Tot aşa,
      Celălalt trebuia acum, celălalt…
      Acum merindea îmi e pe sfârşite,
      Toiagul din mână mi-a-mbătrânit,
      Nu mai dau din el muguri,
      Să stau la umbra lor
      Când m-apucă disperarea.
      Ciolanele mi s-au tocit de pietre,
      Scârţâie şi mârâie împotrivă-mi,
      C-am ţinut-o tot într-o greşeala…

      Şi iată în faţa mea iar se cască
      Două ceruri :
      Unul în dreapta.
      Altul la stânga.

  3. da, directia. eu pe stanga, intotdeauna pe stanga. fug de drumul drept ca dracu’ de tamaie!
    dar multumesc pt terapie si mai ales pt poezie.
    🙂


Lasă un comentariu

Categorii