Ingrozitoare intuitii…

Intuitii pe care le am dar atat de devreme, de aiurea, la momente in timp cand nu pot intelege nimic din ele. abia dupa mult timp… piesele se aseaza si imi dau seama ca am stiut inca de atunci unde o sa fiu acum. Si la ce bun?

Am pastrat felicitarea ta improvizata pe un A4, din mers… cu pixul – un „mutunache” si cateva randuri… atat de sincere si emotionate ca nu sunt sigura, nici acum dupa 7 ani, ca le-am inteles sensul. Si totusi… am stiut de atunci, sau chiar de mai inainte – ca drumurile noastre se vor intalni din nou candva. Da.

Asa cum am intuit ca voi ramane aici, egzact aici in casa asta toata viata mea. Ca voi face dreptul doar pentru ca pot si pentru ca cineva candva m-a provocat intr-o noapte sa patrund in biblioteca facultatii prin acoperis, si sa imi umplu geanta cu carti de drept… dar ca nu voi fi niciodata avocat! A nu se intelege ca regret ceva. 😛

Ajung la un punct unde nici nu mai stiu daca au fost intuitii sau daca eu ulterior m-am comportat ca programata pentru a face ca ce mi-a dat prin cap intr-o fractiune de secunda, sa devina realitate. Nu, nu aveam cum… nu si in privinta ta. Nu puteam spera… si nici acum nu as intreprinde ceva. E suficient ca ne-am reintalnit.

Nu toate posibilitatile trebuie consumate. Unele pot ramane simpla posibilitate… a se savura de departe 😉

Lasitate?